Eu sunt tot aici. Voi unde sunteti, dragi prieteni?

Stereotipurile din serialele coreene m-au facut deseori sa imi pun semne de intrebare. Sa nu tii legatura ani de zile cu membrii familiei sau cu prietenii, este posibil? Sa nu te intrebi ce fac, cum o duc? Mai fac umbra pamantului sau s-au dus la stele?

Ma gandesc la Ionicar, Madam Fluture, lex0andra... Si la multi altii.
Lui Ionicar ii trimiteam deseori melodii care imi placeau, raplata pentru comentariile lui profunde, delicate, la Madam Fluture ma delectam cu seriale si conversatie, la lex0andra nu doar ca am savurat niste productii deosebite dar deliciul era schimbul de pase muzicale intre mine, ea si Ciprian (cel care a avut rubrica pe AZM).

Se intampla ca drumurile fiecaruia dintre noi sa nu se mai intersecteze atat de des, se ramifica in directii diferite, dar cum ajungem sa ne pierdem pe drum?
Am plecat pe o cale cu muzica si filmele noastre, cu o stare de bine intre noi, fiecare cu parte lui de contributie. Am dat, am primit, cu speranta ca, impartasind aceleasi valori, legatura va dura.
Nu luam in calcul ca viata fiecaruia dintre noi e mai complicata. Si mai complexa. Ca avem temerile noastre. Vulnerabilitatile noastre. Ca nu putem fi conectati mereu la clik-ul de intretinere al relatiei - telefon, retele de socializare, intruniri aniversare...

Ne lasam dusi de val, inghesuiti in spatiu si timp si ne pierdem unii de ceilalti pentru ca in momente importante poate nu stim sa acordam suportul si incurajarea pe care o prietenia ar trebui sa le ofere. Nu avem rabdarea si intelegerea de a parcurge impreuna urcusurile si coborasurile. Si nu ne intoarcem din drum sa ne cautam unii pe ceilalti, nu ne intrebam ce face destinul de-i impiedica in a tine pasul cu noi.

Cred ca e important sa nu ne abandonam unii pe ceilalti chiar daca avem senzatia ca dam mai mult decat primim, sa ne implicam mai mult chiar daca raspunsul intarzie. Sa masuram in calitate, nu in cantitate. Aripile frante nu inseamna capat de drum. Cele mai trainice prietenii pot incepe chiar dintr-un astfel de moment.

Nostalgic Color of Kpop

(D)on't say goodbye
(B )ack together
(S)inging forever
(K)eep making history

Randurile de mai sus nu-mi apartin, le-am luat dintr-o postare de pe youtube. Au trecut ore bune de cand am ascultat iar DBSK, si sunt bolnava. De nostalgie. Desi e caraghios rau. Cand i-am descoperit, DB5K era deja legenda.
"Amintirile cu tine raman, sunt puternice... Voi deveni vantul, si te voi ocroti. Chiar acum vreau sa zbor spre o lume cu tine in ea...

Dar povestea lor mereu ma lasa fara cuvinte. Mereu simt ca ma sufoc intre cei patru pereti. Simt suparare. Si furie. Imi plec capul ca un razboinc invins si imi ascund lacrimile.
"Pe acest drum nesfarsit, pe care tu nu mai esti... te rog spune-mi o mica minciuna ca sa te pot auzi..."

E greu sa privesc inapoia timpului. Caci atunci ma simt pierduta de lume si de mine. Iar la ei gasesc intotdeauna un cantec care sa jeleasca momentul in care-mi tip ratacirea.
"Cuvintele incep sa se reverse, dar stiu ca nu te vor ajunge acum"
E dureroasa si extenuanta aceasta nostalgie. E enervant cateodata cum de o simpla melodie poate sa doara atat. As vrea s-o fac pierduta in labirintul sufletului, dar mereu dibacia notelor gaseste cheia de la poarta lacrimilor.
"De ce inima mea se simte incurcata?... Dragostea mereu ajunge la un sfarsit, dar destinul nostru nu va disparea..."
Si atunci ma predau. Ma las coplesita si inecata in muzica lor ca intr-un ocean. Sorb cu nesat fiecare nota. Pana la ultima. Si plang. Pentru ca as fi putut adauga povesti noi. Dar povestea lor s-a terminat.
"Pe scena lunii ce pluteste in intuneric, am avut un vis cu tine dansand acolo... Lasa-ma sa ascult melodia incantatorului, fragilului bolero..."
S-am mai incalecat pe-o sa dupa ce, cu lacrimi in ochi, am mai spus o poveste asa...

Blue Midnight Color of Kpop (II)

foto: bhmpics.com 

Gandurile mele se incapataneaza sa ramana albastre. Le trimit in dreapta, le trimit in stanga, le arunc sus, le arunc jos, dar afurisitele tot albastru se vor.

Trecem prin timp si timpul ne priveste trecand. La margine de lume se aduna taceri si nelinisti, iar camarile parasite ale sufletului se umplu de colb. Sperantele, visele cazute, secundele goale, aripile frante, toate vin si pleaca din viata noastra, iar noi stam pe marginea drumului urmand umbra amintirilor.

Gandurile albastre se  tot innoada, poticnindu-se. Ne facem iluzii, convinsi ca povestile noastre sunt gravate in piatra. Dar de cele mai multe ori sunt niste biete urme pe nisip. Credem ca in ele se afla inscrise rosturile lumii, umbrele zorilor ce invart zilele fara numar, lacrimile picurande, in speranta ca vor vindeca tristetea.

Ne punem tampla pe norul de puf cautand alinare. Si uitare. Dar vantul a spart globul albastru in care ne ghemuisem, prefacandu-l in cioburi si imprastiindu-ne iar...

 Inchid ochii si sper ca gandurile albastre sa mearga si ele la culcare. Imi culeg zambetul in palma si un fior albastru ma cuprinde.

Dintr-o data inima mea a devenit prea mica pentru atata albastru. Iar eu trec prin timp. Si timpul ma priveste trecand. E doar inceputul...

Si-am incalecat pe-o sa si-am mai spus o poveste albastra asa...