Dintr-o data m-a apucat supararea pe mine. Nu mai am timp. Kdrama, kpop, viata mea, serviciul, catelul, nepotul, toate se aglomereaza si nu stiu cum sa le mai ordonez. Si m-a apucat dorul de mare. Sa stau pe mal sau pe val si sa privesc nesfarsitul.
Sa ma las impinsa de tot vacarmul - chiote de copii, zumzetul aglomeratiei, valurile care se sparg vuind sub picioarele mele - catre imensa nemarginire
Unde se sfarseste pamantul, acolo e loc de noi inceputuri. Poti face planuri noi, le poti schimba pe cele vechi, caci te intrebi ce este, ce poti face dincolo de toata acea apa. Si ce sa imbratisez mai intai? Cerul albastru? Marea? Valurile? Sau nisipul fierbinte sa-mi arda talpile?
Iar nisipul sa fie fierbinteeeee... Aroma unei cafele facute la nisip... Isi mai aminteste cineva? Traiasca era cafomatelor. Dulapurile alea negre unde bagi cateva monede si ai in varful degetului aratator cappuccino, moccacino, latte, expreso, orice, numai o cafea adevarata nu.
Mi-e dor de de scoicile prinse-n siraguri, de albul de la mare, spalat de valuri tot timpul, dimineata sa miros a nisip si a sare, iar seara, la o cherhana, a tutun si alcool.
Si-o poveste insorita am mai spus asa, dupa ce-am incalecat pe-o sa...
Stiu ca marea e la locul ei pentru ca in fiecare an am lasat-o acolo. Si ma asteapta!
Si-o poveste insorita am mai spus asa, dupa ce-am incalecat pe-o sa...
