(D)on't say goodbye
(B )ack together
(S)inging forever
(K)eep making history
Randurile de mai sus nu-mi apartin, le-am luat dintr-o postare de pe youtube. Au trecut ore bune de cand am ascultat iar DBSK, si sunt bolnava. De nostalgie. Desi e caraghios rau. Cand i-am descoperit, DB5K era deja legenda.
"Amintirile cu tine raman, sunt puternice... Voi deveni vantul, si te voi ocroti. Chiar acum vreau sa zbor spre o lume cu tine in ea...
Dar povestea lor mereu ma lasa fara cuvinte. Mereu simt ca ma sufoc intre cei patru pereti. Simt suparare. Si furie. Imi plec capul ca un razboinc invins si imi ascund lacrimile.
"Pe acest drum nesfarsit, pe care tu nu mai esti... te rog spune-mi o mica minciuna ca sa te pot auzi..."
E greu sa privesc inapoia timpului. Caci atunci ma simt pierduta de lume si de mine. Iar la ei gasesc intotdeauna un cantec care sa jeleasca momentul in care-mi tip ratacirea.
"Cuvintele incep sa se reverse, dar stiu ca nu te vor ajunge acum"
E dureroasa si extenuanta aceasta nostalgie. E enervant cateodata cum de o simpla melodie poate sa doara atat. As vrea s-o fac pierduta in labirintul sufletului, dar mereu dibacia notelor gaseste cheia de la poarta lacrimilor.
"De ce inima mea se simte incurcata?... Dragostea mereu ajunge la un sfarsit, dar destinul nostru nu va disparea..."
Si atunci ma predau. Ma las coplesita si inecata in muzica lor ca intr-un ocean. Sorb cu nesat fiecare nota. Pana la ultima. Si plang. Pentru ca as fi putut adauga povesti noi. Dar povestea lor s-a terminat.
"Pe scena lunii ce pluteste in intuneric, am avut un vis cu tine dansand acolo... Lasa-ma sa ascult melodia incantatorului, fragilului bolero..."
S-am mai incalecat pe-o sa dupa ce, cu lacrimi in ochi, am mai spus o poveste asa...
(B )ack together
(S)inging forever
(K)eep making history
Randurile de mai sus nu-mi apartin, le-am luat dintr-o postare de pe youtube. Au trecut ore bune de cand am ascultat iar DBSK, si sunt bolnava. De nostalgie. Desi e caraghios rau. Cand i-am descoperit, DB5K era deja legenda.
"Amintirile cu tine raman, sunt puternice... Voi deveni vantul, si te voi ocroti. Chiar acum vreau sa zbor spre o lume cu tine in ea...
Dar povestea lor mereu ma lasa fara cuvinte. Mereu simt ca ma sufoc intre cei patru pereti. Simt suparare. Si furie. Imi plec capul ca un razboinc invins si imi ascund lacrimile.
"Pe acest drum nesfarsit, pe care tu nu mai esti... te rog spune-mi o mica minciuna ca sa te pot auzi..."
E greu sa privesc inapoia timpului. Caci atunci ma simt pierduta de lume si de mine. Iar la ei gasesc intotdeauna un cantec care sa jeleasca momentul in care-mi tip ratacirea.
"Cuvintele incep sa se reverse, dar stiu ca nu te vor ajunge acum"
E dureroasa si extenuanta aceasta nostalgie. E enervant cateodata cum de o simpla melodie poate sa doara atat. As vrea s-o fac pierduta in labirintul sufletului, dar mereu dibacia notelor gaseste cheia de la poarta lacrimilor.
"De ce inima mea se simte incurcata?... Dragostea mereu ajunge la un sfarsit, dar destinul nostru nu va disparea..."
Si atunci ma predau. Ma las coplesita si inecata in muzica lor ca intr-un ocean. Sorb cu nesat fiecare nota. Pana la ultima. Si plang. Pentru ca as fi putut adauga povesti noi. Dar povestea lor s-a terminat.
"Pe scena lunii ce pluteste in intuneric, am avut un vis cu tine dansand acolo... Lasa-ma sa ascult melodia incantatorului, fragilului bolero..."
S-am mai incalecat pe-o sa dupa ce, cu lacrimi in ochi, am mai spus o poveste asa...
