Tie lucrurile iti par simple. Poate pentru pacatul de a fi iubita in felul acesta voi plati in viata urmatoare. Insa pentru ca am raspuns unei astfel de iubiri oamenii ma vor face sa platesc in viata asta. Din aceasta cauza mi-e teama. Pentru tine. Pentru noi. Ma iarta. Caci sunt lacoma. Vreau tot ce am si ceva in plus. Pe tine.
In fiecare zi m-ai invatat cate ceva. Din propia-mi fiinta s-a plamadit o alta noua, vulnerabila, cu genunchi moi si glezne fragile. Ma confrunt cu senzatii noi, coplesitoare, pe care le traiesc intens si ma bucur de ele pana la ultima suflare. Ma uit dupa ceasul al carui ticait as vrea sa-l opresc, sa pastrez bucuria gandului si sa nu mai caut semnificatii timpului care divide atomii...
Timpul, pus pe talerul balantei imi masoara anii, ma apasa pe umeri si simt cum se scurge prin clepsidra vietii. Tu esti cel care a avut curajul sa dea cu ea de pamant, imprastiind scurgerea lui in mii de fragmente. M-am refugiat de multe ori in propriu-mi creier si am refuzat tot de atatea ori sa ies de acolo. Dar tentatia ma face sa ating lucruri din aceasta lume fara sa mai gandesc. Doar momentul zero are valoare inestimabila. Si nu gasesc nici o ecuatie care sa se aplice constiintei mele...
Am putea trai intr-o atemporalitate deghizata? Sa omoram timpul? Eu am inceput prin a injunghia prezentul si a ma arunca in bratele viitorului. Vreau sa musc. Puternic. Demonic. Vreau sa musc din iubirea care se scurge. Amandoi sa respiram in noapte, ascunsi in ea, sa ramanem surzi la ceea ce e dincolo, insetati, sa sorbim cu nesat, sa ne inecam in aceasta dementza care pierde...
Imi place cand noapte ne sta de straja, cand vibreaza in noi si ne zvarcolim in cearseafurile cu urme de pacat. Sa dorm treaza langa lumanarea iubirii ce am presarat-o pe pieptul tau fierbinte. Sa te scos din minti pana la ultima rasuflare al extazului si sa te gust din nou in lumina rasaritului care, pe peretii camerei tapetati cu condens de sudoare, ne proiecteaza suprarealistic trupurile inlantuite...
M-am indragostit de tine atat de nepotrivit si imperfect... Cu inocenta, cu naivitate, m-ai ancorat in universul tau si ma iubesti asa cum nu a facut-o nimeni. M-ai lasat sa cred ca perfectiunea poate sa existe undeva pe o saltea intr-o camera oarecare. Mi-ai frant inima si mi-ai hranit-o apoi cu iubirea ta...
Si totusi plang. Caci nu mi-am iertat toti demonii din mine si ma lupt cu timpurile vietii mele. Pare ca-mi bat joc de prezent, ar trebui sa nu dau doi bani pe trecut... Dar trecutul ma copleseste, prezentul vrea sa ma ingroape, iar viitorului ii pune piedici. Si mi-e teama. Caci umbrele trecutului cuprind prezentul, nedand o sansa viitorului. Pentru ca s-ar putea ca din iubire sa fac iad. Si pentru ca sunt lacoma. Vreau tot ce am si ceva in plus. Pe tine... Caci m-ai lasat sa cred ca perfectiunea poate sa existe undeva...
In fiecare zi m-ai invatat cate ceva. Din propia-mi fiinta s-a plamadit o alta noua, vulnerabila, cu genunchi moi si glezne fragile. Ma confrunt cu senzatii noi, coplesitoare, pe care le traiesc intens si ma bucur de ele pana la ultima suflare. Ma uit dupa ceasul al carui ticait as vrea sa-l opresc, sa pastrez bucuria gandului si sa nu mai caut semnificatii timpului care divide atomii...
Timpul, pus pe talerul balantei imi masoara anii, ma apasa pe umeri si simt cum se scurge prin clepsidra vietii. Tu esti cel care a avut curajul sa dea cu ea de pamant, imprastiind scurgerea lui in mii de fragmente. M-am refugiat de multe ori in propriu-mi creier si am refuzat tot de atatea ori sa ies de acolo. Dar tentatia ma face sa ating lucruri din aceasta lume fara sa mai gandesc. Doar momentul zero are valoare inestimabila. Si nu gasesc nici o ecuatie care sa se aplice constiintei mele...
Am putea trai intr-o atemporalitate deghizata? Sa omoram timpul? Eu am inceput prin a injunghia prezentul si a ma arunca in bratele viitorului. Vreau sa musc. Puternic. Demonic. Vreau sa musc din iubirea care se scurge. Amandoi sa respiram in noapte, ascunsi in ea, sa ramanem surzi la ceea ce e dincolo, insetati, sa sorbim cu nesat, sa ne inecam in aceasta dementza care pierde...
Imi place cand noapte ne sta de straja, cand vibreaza in noi si ne zvarcolim in cearseafurile cu urme de pacat. Sa dorm treaza langa lumanarea iubirii ce am presarat-o pe pieptul tau fierbinte. Sa te scos din minti pana la ultima rasuflare al extazului si sa te gust din nou in lumina rasaritului care, pe peretii camerei tapetati cu condens de sudoare, ne proiecteaza suprarealistic trupurile inlantuite...
M-am indragostit de tine atat de nepotrivit si imperfect... Cu inocenta, cu naivitate, m-ai ancorat in universul tau si ma iubesti asa cum nu a facut-o nimeni. M-ai lasat sa cred ca perfectiunea poate sa existe undeva pe o saltea intr-o camera oarecare. Mi-ai frant inima si mi-ai hranit-o apoi cu iubirea ta...
Si totusi plang. Caci nu mi-am iertat toti demonii din mine si ma lupt cu timpurile vietii mele. Pare ca-mi bat joc de prezent, ar trebui sa nu dau doi bani pe trecut... Dar trecutul ma copleseste, prezentul vrea sa ma ingroape, iar viitorului ii pune piedici. Si mi-e teama. Caci umbrele trecutului cuprind prezentul, nedand o sansa viitorului. Pentru ca s-ar putea ca din iubire sa fac iad. Si pentru ca sunt lacoma. Vreau tot ce am si ceva in plus. Pe tine... Caci m-ai lasat sa cred ca perfectiunea poate sa existe undeva...