In noaptea albastra se mai aude doar linistea care se sparge in cioburi marunte. Fumul de tigara se amesteca cu mirosul sufletului schilodit, muribund. Ma intind pana la capatul lumii sa ma caut, sa caut raspunsuri la intrebari nerostite...
Ma cert si ma impac cu mine insami. Bucati de viata le sortez in sertarul de amintiri iar lacrima imi mangaie obrazul. Mi-as dori sa stiu un descantec si sa pot tese albastru in jurul frumusetii intrezarite si pierdute, a incertitudinii persistente, a sperantelor care se descopera in momentele de neliniste sau care se precipita...
Vreau albastru, cu nenumaratele lui chipuri, cu surprizele lui, vreau sa-l simt ca o evidenta care traverseaza lumea imperfecta a aparentelor, care din izvor devene fluviu, capabil sa-mi umple intreag sufletul.
Incerc sa ma definesc, ca nu cumva cuvintele sa ma agate albastru si sa nu ma mai regasesc in spatiul confluentei dintre armonie si iubire...
Pana cand somnul mi-ar fi alinare, pana cand eu nu am un loc al meu in povestea albastra, ma pierd printre alte zeci de chipuri si sentimente laolalta. Ma intorc numai cand dau pagina in urma si ma regasesc acolo... Si doar atunci ma cuprinde nostalgia si reiau lectura de la capat doar ca sa ma pot da din nou uitarii cu usurinta...
Si-am incalecat pe-o sa si-am mai spus o poveste albastra asa...
