Iarta-ma pentru ceea ce nu sunt. Iarta-ma ca n-am putut opri lacrima si am lasat-o sa se transforme intr-un ocean albastru. Nazuintele desarte mi-au obosit viata si vreau sa-mi vindec sufletul...
O clipa albastra petrecuta cu tine mi-am dorit sa fie viata. Dar m-am pierdut pe drum precum nisipul in mare, amagita de lucruri care vin si pleaca precum o adiere sau furtuna... Iar timpul, cel care trecea intr-o clipa cand as fi dorit etern, sau ramanea intepenit intre acele ceasului cand mi-as fi dorit sa se scurga intr-o secunda, nu l-am scormonit indeajuns pentru a gasi neintelesul...
Ma feresc sa mai fac promisiuni albastre, caci nimeni nu poate sterge trecutul, cat nu putem avea certitudini asupra a nimic din ceea ce suntem... Doar urmele pasilor nostri mai arata ca am fost trecuti pe aici...
Tresar speriata de fiecare data cand treci prin gandurile mele. Mi-e teama ca vei patrunde in toate cotloanele, ca vei descifra si vei desface toate nodurile a ceea ce am pus bine la pastrare, ascuns chiar si de mine...
Prea multe temeri, asteptari, tradari, agitatie pe peronul albastru al vietii, lacate ferecate sau lanturi rupte... Iarta-ma, caci nazuintele desarte mi-au obosit viata si vreau sa-mi vindec sufletul...
Si-am incalecat pe-o sa si-am mai spus o poveste albastra asa...
