Inca un blog despre kpop si kdrama. Cu informatii si interpretari personale despre ceea ce mi-a starnit interesul.
Precizez ca nu am nici un beneficiu in urma postarilor. I do not own anything, all rights belong to the artist!
Închid ușa camerei și-mi împrăști umbra pe pereți. Vreau să-mi ferec casa inimii, să pornesc să te uit, dar parfumul tău încă persistă. Pe geam se vede urma degetelor tale care au scris cândva "Te iubesc"... Sunt încă trează, târziu în noapte și picături de rouă îmi inundă ochii...
Încerc să râd, dar râsul mi se oprește în gât. Ne despățim... De ce? Cum ne despărțim? Și chiar dacă încerc să le blochez, amintirile mele, amintirile noastre se revarsă... Și nu rămâne decât inima mea rănită... Cum te pot uita? Mă întreb dacă știu cum să fac asta când totul doare de simt că mor...
Rog lacrimile să-ți dea sărutul de bun rămas și să te poarte dincolo de mine... Nu, nu voi spune că nu-mi pasă, că nu te mai iubesc sau că deja te-am uitat... Și da, mă întreb: "Ce-ar fi să suni la ușă?" Dar voi da drumul mâinii tale chiar dacă nu-mi doresc asta...
Ca o sticlă aruncată în ocean voi pluti mai departe, valurile mă vor împinge înainte și înapoi, vîntul va purta departe amintile noastre, arzând în închisoarea lor speranța... Totul s-a oprit iar timpul rămas mă leagă și mă împinge afară...
Și-n nopțile nedormite mă doare dorul. Ca și cum inima îmi este smulsă din piept... fără anestezie. Îngrop cuvintele de iubire căci tu nu mai ești și nu știu cui să le spun... Și-n nopțile nedormite mă doare dorul...
Și-am încălecat pe-o șa și-am mai spus o poveste plina de albastru așa, adaptând versurile melodiilor...
Sunt în așteptarea unei noi dimineți. Degetele nevăzute ale timpului se joacă pe corzile unei harpe, fremătând nerăbdătoare. Deschid ferestrele sufletului meu și adun mănunchi de stele, licurici in noaptea albastră...
Visele mele își caută eternitatea și își scriu povestea cu condeiul înmuiat în lacrimi. O secundă se iubire, un sărut furat, o îmbrațișare în care mă îngrop... Și sper să opresc căderea timpului...
Mă sperie aceasta iubire mistuitoare, violentă, brutală... Am căutat calea, departe de tumultul inimii, de povești țesute cu firul dramei... Și totuși o liniște, o armonie mă cuprinde... Și e ciudat că aduce o fericire delicată ca un fulg...
Aleg, socotesc, cântăresc, fac compromisuri, îmi port sentimentele în priviri... Frumusețea apusului, explozia rasăritului, toate se adună în sufletul meu, înrămate cu multă iubire...
Mă simt la fel, dar diferit... Cu sufletul plin de acea lumină a iubirii, a frumuseţii şi a dorului de absolut. Încă mai cred în miracole, pentru că ele se întâmplă în fiecare clipă, doar ochiul inimii mele trebuie să le perceapă... Pur şi simplu, pe nesimţite, s-a instaurat pacea în mine... Și-am încălecat pe-o șa și-am mai spus o poveste albastra așa...
Razele soarelui mangaie varfurile frunzelor ce se desprind si jos, pe pamant fac covorul pe care-mi plimb timpul... E toamna afara sau e toamna in mine? S-au spus povesti. Si incep povesti. Dar buzele prin care cuvintele prin viata si-au pierdut caldura...
Ma intorc spre niciunde, doar ca sa plec. In fata, infinitul galben se scurge in picuri de ploaie, iar sus, cerul se destrama in carduri de pasari grabite...
Printre lacrimile cerului, intre prapastii de timp, lumina soarelui apare greu si se scurge si ea obosita, cu o tristete ca o iubire spre final, stoarsa de esenta...
Din colt, ma uit la ziua care se scurge linistit si se face tarziu prea devreme. Un rece ud si tacut ma impresoara ca un semn de intrebare care-si asteapta raspunsul... Si-am incalacat pe-o sa si-am mai spus o poveste de toamna asa...
Prolog La momentul potrivit cuvintele vor gasi ceea ce caut. In sufletul meu mai traieste speranta, iar sufletul trece dincolo de viata. Litera cu litera, lacrima cu lacrima, incerc sa nu las nimic sa se piarda, chiar daca uneori mi-e teama sa spun ceea ce simt. Necrutatorul timp trece cu viteza uimitoare, secundele se pierd ca si cuvintele nerostite si simt ca mai am ceva de adaugat la ceea ce aveam de spus...
Aceeasi melodie cu alta Marie :-) sau palarie :-) ... in fine, ce interpretare va place mai mult si mai mult?
Standing in the Shade of Roadside Trees Versuri (romanization)
raillak kkochyanggi mateumyeon
ijeul su eomneun gieoge
haessal gadeuk nunbusin seulpeum ango
beoseu changgae gidae une
Iarta-ma pentru ceea ce nu sunt. Iarta-ma ca n-am putut opri lacrima si am lasat-o sa se transforme intr-un ocean albastru. Nazuintele desarte mi-au obosit viata si vreau sa-mi vindec sufletul...
O clipa albastra petrecuta cu tine mi-am dorit sa fie viata. Dar m-am pierdut pe drum precum nisipul in mare, amagita de lucruri care vin si pleaca precum o adiere sau furtuna... Iar timpul, cel care trecea intr-o clipa cand as fi dorit etern, sau ramanea intepenit intre acele ceasului cand mi-as fi dorit sa se scurga intr-o secunda, nu l-am scormonit indeajuns pentru a gasi neintelesul...
Ma feresc sa mai fac promisiuni albastre, caci nimeni nu poate sterge trecutul, cat nu putem avea certitudini asupra a nimic din ceea ce suntem... Doar urmele pasilor nostri mai arata ca am fost trecuti pe aici...
Tresar speriata de fiecare data cand treci prin gandurile mele. Mi-e teama ca vei patrunde in toate cotloanele, ca vei descifra si vei desface toate nodurile a ceea ce am pus bine la pastrare, ascuns chiar si de mine...
Prea multe temeri, asteptari, tradari, agitatie pe peronul albastru al vietii, lacate ferecate sau lanturi rupte... Iarta-ma, caci nazuintele desarte mi-au obosit viata si vreau sa-mi vindec sufletul... Si-am incalecat pe-o sa si-am mai spus o poveste albastra asa...
Bajbaim in noaptea albastra cautand acel necuprins care sa ne cuprinda toate iubirile, in care sa incapa toate golurile pe care le-am vrea implinite. Faramitam trecutul, il reciclam, in speranta ca intelesurile, aducerile aminte, iluziile fantomatice, agoniile descantate la lumina lunii, pierzania, greselile noastre consemnate si contabilizate... toate vor striga in fata portii numita Speranta. Doar ecoul mut, contorsionat in strafundul inimii le va raspunde...
Intr-o mare de albastru, intr-o unire fecunda, supliciul desavarsirii in chinuri zamisleste noi crampeie albastre. O farama de durere, un parg subtire, aproape invizibil, intre cadere si inaltare in tanguitoarele abisuri pustiite de singuratate...
Rascolim infrigurati prin maruntaiele gandurilor si neputinciosi asteptam ca a umbelor chemare sa ingane asfintitul cu noaptea. Cu privirile incetosate, cu inimile vlaguite ne afundam mai tare, mai adanc, orbecaind dupa un albastru stralucitor, ne lasam dusi de val spre nicaieri fara sa inotam inspre un mal...
Nimic nu are sens, intelesurile se risipesc precum confetiile purtate de vant... Degeaba duram timpului sufletul brazdat de amar, candorile spiritului mustesc de tristete, singuratatii ii vorbim despre insingurare... Amalgamul albastru ne poarta haotic prin viata si respiram durere...
Viata ne este Raiul si Iadul deopotriva. Incercam sa ne ridicam din adancuri, dar dincolo de noi haul ne tine prizonieri ai propriilor demoni care ranjesc had la nenascuta noastra moarte. Ne pierdem in noaptea albastra cautand acel necuprins care sa ne cuprinda toate iubirile, in care sa incapa toate golurile pe care le-am vrea implinite...
Si-am incalecat pe-o sa si-am mai spus o minunata poveste albastra asa...
Ganduri dedicate lui Kim Hyun Joong, in speranta ca va avea forta de a se regasi pe sine
