Sunt în așteptarea unei noi dimineți. Degetele nevăzute ale timpului se joacă pe corzile unei harpe, fremătând nerăbdătoare. Deschid ferestrele sufletului meu și adun mănunchi de stele, licurici in noaptea albastră...
Visele mele își caută eternitatea și își scriu povestea cu condeiul înmuiat în lacrimi. O secundă se iubire, un sărut furat, o îmbrațișare în care mă îngrop... Și sper să opresc căderea timpului...
Mă sperie aceasta iubire mistuitoare, violentă, brutală... Am căutat calea, departe de tumultul inimii, de povești țesute cu firul dramei... Și totuși o liniște, o armonie mă cuprinde... Și e ciudat că aduce o fericire delicată ca un fulg...
Aleg, socotesc, cântăresc, fac compromisuri, îmi port sentimentele în priviri... Frumusețea apusului, explozia rasăritului, toate se adună în sufletul meu, înrămate cu multă iubire...
Mă simt la fel, dar diferit... Cu sufletul plin de acea lumină a iubirii, a frumuseţii şi a dorului de absolut. Încă mai cred în miracole, pentru că ele se întâmplă în fiecare clipă, doar ochiul inimii mele trebuie să le perceapă... Pur şi simplu, pe nesimţite, s-a instaurat pacea în mine...
Și-am încălecat pe-o șa și-am mai spus o poveste albastra așa...
