Razele soarelui mangaie varfurile frunzelor ce se desprind si jos, pe pamant fac covorul pe care-mi plimb timpul... E toamna afara sau e toamna in mine? S-au spus povesti. Si incep povesti. Dar buzele prin care cuvintele prin viata si-au pierdut caldura...
Ma intorc spre niciunde, doar ca sa plec. In fata, infinitul galben se scurge in picuri de ploaie, iar sus, cerul se destrama in carduri de pasari grabite...
Printre lacrimile cerului, intre prapastii de timp, lumina soarelui apare greu si se scurge si ea obosita, cu o tristete ca o iubire spre final, stoarsa de esenta...
Din colt, ma uit la ziua care se scurge linistit si se face tarziu prea devreme. Un rece ud si tacut ma impresoara ca un semn de intrebare care-si asteapta raspunsul...
Si-am incalacat pe-o sa si-am mai spus o poveste de toamna asa...
