In noaptea albastra vrem ca fericirea sa ne hraneasca existenta. Mergem la izvorul ei, uneori o asteptam, deseori o cerem impetuos, vrem sa ne hraneasca maruntele clipe, ne amagim sub licarul jucaus al stelelor... O dorim mereu prezenta, indiferent de ce chip ar avea, vrem sa ne surprinda, sa o simtim prezenta, sa fie certitudine in aceasta lume imperfecta.
In asteptarea fericirii ne impiedicam de remuscarile sau violentele neiertatoare ce fac prag noptii albastre. O dorim parte a unei realitati miraculoase, ignorand ca incapacitatea noastra de a ne simti vii, prezenti in prezent, ca teama noastra de a ne regasi atunci cand ne-am pierdut ne impiedica pe fiecare dintre noi sa traim fericirea de a fi fericiti.
Autoprivatiunile pe care ni le impunem, credintele eronate care ne pierd in noaptea albastra, neintelegerile care ne par nedreptati, judecatile de valoare ale altora ce ne sunt servite drept pilde dar care nu ne reprezinta, lasitatea noastra care ne face sa nu indraznim sa FIM impotriva a orice, ne fac sa ezitam atunci cand fericirea ne bate-n poarta. Prostii de noi, ii inchidem usa-n nas. Si regretam apoi ca nu ne-am topit in ea.
Orbecaim in noaptea albastra, ratacind drumul fara sa vedem ca lumina blanda a lunii ne arata calea. Uitam ca fericirea eate o flacara mica, plapanda, rabdatoare, care trebuie insufletita in fiecare zi. Care se stinge sub lacrimile disperarii, sub furtuna supararilor sau stropita de otrava resentimentelor si a rautatilor. Caci fericirea - pretioasa, magica, palpaie fragila, ascunsa intr-un colt al fiintei noastre.
Si-am incalecat pe-o sa si-am mai spus o poveste despre fericirea albastra asa...
Prietenelor mele, care de azi - multe dintre ele -, nu mai sunt doar virtuale.
